Viitor…
Author: Anonim
Întotdeauna în viaţă e bine să asculţi ce îţi spune inima şi să dai seama primului impuls, primului sentiment, primului gând…
Nu am vrut să cred ca acel gol în stomac simţit prima dată când l-am văzut vestea ceva. Ceva foarte intens! Eram în prima zi de lucru într-o nouă companie şi el ne ţinea „instuirea“ bine cunoscută de toţi. Nu am putut să îmi iau ochii de la el, timpul parcă rămăsese în loc, nu mai auzeam, nu mai eram eu!
Nu am putut să îi spun nimic, dat fiind faptul că era însurat şi eu implicată într-o relaţie serioasă de mult timp. Aşadar nu am dat importanţă comportării anormale ce mă urmărea zi de zi, pentru că realizam că nu se putea NIMIC… Eram pecetluiti amândoi. Dar era din ce în ce mai greu, el nu cred că a observat ceva şi eu normal că nu am putut să îi spun.
Timpul a trecut şi am plecat de la acea firmă în altă parte, dar nu înainte de a-i aşterne pe un bilet scris puţin stângaci să nu îmi recunoască scrisul: „Te caut… te visez… dar totul e în van / …tresar crezând că te-am văzut…!“, şi dusă am fost…
Făcusem între timp schimb de ID-uri de mess, bată-l vina de mess… şi vorbind cu el aproape zilnic… încet, încet s-a înfiripat ceva (poate mult mai mult din partea mea decât din a lui). Ne-am întâlnit de câteva ori la un suc… eu eram mai mult decât pierdută în ochii lui şi doream să îi spun tot ce simt, dar nu aveam curaj, cu toate că îşi dăduse seama deja.
Ne-am plimbat de mână ca doi adolescenţi, ne-am sărutat pe bancă în parc, şi eu simţeam că mă îndrăgostesc rău… dar rău de tot de el…
Este un tip foarte sigur pe el, dominator şi puternic, cu o privire care te aprinde în cele mai ascunse colţuri ale sufletului… Cum să îi rezisti?
A urmat şi ziua în care am… trecut la mai mult decât un simplu sărut sau o mângâiere pe furiş, dar el la fel de insurat rămânea şi eu la fel de logodită eram. Ştiam că greşesc şi nu mă puteam opri, îl doream, îl visam, îl căutam…
Într-o seară urâtă şi ploioasă am aflat de la o prietenă că el pleca cu firma in team-building şi avea în gând „prostii“ cu o altă colegă. Desigur, ulterior am aflat că nu era adevărat şi că erau vorbe rele aruncate în vant de acea tipă.
M-am supărat şi am rupt orice leagtură. Un timp…
Am reluat dupî un an şi jumătate tot ce am lăsat în urmă atunci, timp în care el a divorţat, dar eu m-am căsătorit…
Simt că viaţa mea e foarte complicată şi am făcut tot posibilul să o simplific, dar nu pot trăi fără el. Ceva mă cheama la el, o şoaptă! Mă domină, ma posedă cum numai el a făcut până acum şi nu pot să mă opun pentru că face parte din mine, din sufletul meu!
Ma simt vinovată şi stiu ca pentru noi doi cuvântul VIITOR nu există! Şi totuşi sunt A LUI…
at 9:54 pm
Povestea ta este foarte profunda si scrisa foarte frumos. Nu credeam vreodata ca iubirea merge asa de departe, credeam doar ca este usor volatila dar nu atat de complexa. M-a impresionat mult prin ce ai scris prin faptul ca ti-ai urmarit trairile sufletului. Nu stiu daca as putea sa iti ofer un sfat, insa parerea mea este ca prezentul trebuie trait, viitorul poate fi modificat iar trecutul….nu-i mai poti face nimic…el ramane intact si neatins…si totusi nu poti iubi pentru amandoi…