Pe vremuri…
Author: Rimbaud
Pe vremuri, daca tin bine minte, viata mea era un ospat, la care se deschideau toate inimile, la care toate vinurile curgeau.
Intr-o seara mi-am asezat Frumusetea pe genunchi. Si mi s-a parut amara. Si am injurat-o.
Am fugit. O, vrajitoare, o, mizerie, o, ura, voua v-a fost incredintata comoara mea!
A izbutit sa fac sa piara din cugetul meu orice nadejde omeneasca. Asupra oricarei bucurii ca s-o gatui am facut saltul surd al fiarei feroce.
Am chemat calaii pentru ea, pierind, sa musc patul pustilor lor. Am chemat urgiile, ca sa ma-nabus cu nisipul, sangele. Piaza-rea a fost zeul meu. M-am lungit in noroi. M-am uscat la vantul crimei. Am jucat feste grozave nebniei.
Si primavara mi-a adus ingrozitorul ras al idiotului.
Or, nu de mult, pomenindu-ma cat pe aici sa-mi dau cel de pe urma ceas, m-am gandit sa caut din nou cheia vechiului ospat, de care as prinde poate iar chef.
Dragostea e aceasta cheie. Inspiratia asta dovedeste ca am visat!
„Vei ramane la fel…“ tipa demonul care ma incununa cu maci atat de draguti. „Trage-ti moartea cu toate dorintele tale si egoismul tau si toate pacatele capitale“.
Nu! E prea de tot… Tie, rau atotputernic, te conjur, un ochi mai putin manios! Si in asteptarea celor cateva mici lasitati care intarzie, tie, caruia iti place la un scriitor lipsa calitatilor descriptive sau instructive, iti rup aceste cateva file hidoase din carnetul meu de damnat.
