Fantoma
Author:Geo Dinescu
Acum doua zile nici prin cap nu-mi trecea ca toate convingerile mele dupa care-mi conduceam viata o vor lua razna. Pana ieri seara totul mergea exact asa cum trebuia; nimic nu-mi tulbura viata. Dar, deodata mi-am simtit capul ca si cand ar fi fost bagat intr-un mixer si gandurile au inceput sa-mi zboare in nestire in toate directiile.
Intr-un final, cand creierul mi s-a linistit, am fumat o tigara, iar apoi mi-am facut bagajul si am plecat de acasa. Nu stiu de ce. Pur si simplu am simtit ca asta este urmatorul pas pe care trebuie sa il fac. Nu m-am gandit la nimic dar, in momentul in care am iesit pe usa am aruncat si cheile in cutia postala. Nu am lasat nici macar un bilet.
In cazul in care as fi lasat vreunul nu puteam scrie decat; “Dragul meu, am plecat de acasa.”, dar asta parea destul de evident. Am iesit pe usa cu doua genti, una mare si una medie. In ele incapusera toate lucrurile mele, in ele era toata viata mea de pana acum, asadar, ce aveam de pierdut? Un om care nu ma observa niciodata, un prieten care nu mai exista de multa vreme, un iubit care-mi intorcea spatele in fiecare noapte ferindu-se de atingerea mea. Atat aveam de pierdut.
Noaptea trecuta nu am dormit. Am colindat orasul tragand dupa mine cele doua genti si chiar ma bucuram ca tot ceea ce stransesem in acesti ani nu cantarea foarte mult. Nu mi-a fost dor si n-am avut nici remuscari. Cu siguranta ca inca nu observase lipsa mea. In fiecare seara cand ajunge acasa, deschide usa frigiderului si sta in fata lui cam cinci minute, apoi il inchide zgomotos; imediat dupa aceea merge la dus si sta in medie cam sapte minute; cand iese din baie se impiedica de hainele lasate in fata usii si injura printre dinti; isi aprinde o tigara din care nu fumeaza decat jumatate si, pentru ultima oara mai deschide frigiderul, arunca o privire rapida, il inchide si vine in pat tiptil, crezand ca dorm.
Nu m-am gandit niciodata ca are o alta femeie pentru ca el ma iubeste pe mine, da, asa-si arata afectiunea. Stie ca exist si-i este suficient. Nici nu-mi amintesc cat timp mi s-a parut si mie normal tot ceea ce se intampla in acea casa. La inceput nu era asa dar, cu trecerea vremii am ajuns sa fim mai distanti decat doi straini. E trist.
Acum nu stiu incotro sa ma indrept, m-am rupt complet de realitate si de oameni. In fosta mea casa, unica vietate era un cactus pe care-l udam in data de douazeci si opt a fiecarei luni. La ora zece dimineata. Cred ca este putin cam exagerat sa iubesc si sa fiu iubita de un cactus care nu face nici macar flori. De aceea nu l-am luat cu mine.
Am acum posibilitatea sa o iau de la capat. Dar cum? Nu stiu sa fac nimic. Nici macar o bucatareasa grozava nu am fost. Ma pricep doar sa stau si sa astept; sa astept sa mai treaca inca o zi, inca o noapte, sa astept sa treaca cele sase luni ca sa fiu iubita o data, sa astept sa imbatranesc ca sa mor. Acum astept sa vina ziua de maine, poate va fi mai buna decat cea de azi.
Inca nu mi-am revenit, dar e bine. Pentru prima data sunt libera si pot face orice doresc fara sa simt ca voi fi trasa la raspundere. La mama nu pot merge pentru ca in momentul in care voi intra pe usa o sa aud “ti-am spus eu”. Si numai de asta nu am nevoie. Daca merg in gara voi fi luata la intrebari de catre politie si n-as suporta sa fiu tratata ca un om al strazii, chiar daca in momentul de fata asta sunt.
Incep sa fiu disperata. Ce fac? Unde ma duc? Nu-l am decat pe el, nu-l simt aproape, nu mai vorbim, nu mai avem nimic in comun, dar face parte din viata mea. E o fantoma nenorocita care ma bantuie si nu ma lasa sa traiesc. Nu ma pot intoarce acum. Din cate il cunosc imi va deschide usa ca si cand nimic nu s-ar fi intamplat, ma va saluta cu jumatate de gura apoi, totul isi va relua cursul normal. Nu ma va intreba unde am fost, de ce am plecat si nu va incerca sa repare nimic.
Acesta este portretul barbatului langa care am ales sa-mi petrec viata. E drept, multe femei ar spune ca se poate si mai rau de atat, dar de ce sa fie mai rau cand ar putea fi mult mai bine? Barbatul meu este exact ca si cactusul pe care-l ud lunar: sta cuminte si nu cere nimic dar, daca incerc sa-l ating, ma inteapa. Si nici nu-si cere scuze, pentru ca asta este ceva firesc.
M-am hotarat sa ma intorc acasa. In tot acest timp nu am gasit nici o solutie dar, macar voi avea unde sa locuiesc. Si poate ca il mai iubesc putin. Nu ma voi prezenta in fata usii nici mandra dar nici umila. Probabil am sa-i zambesc, el imi va duce bagajele in casa si sper ca in urmatoarele minute vom schimba cateva vorbe.
In caz contrar voi face o baie lunga de vreo cateva ore si apoi voi dormi bustean. Nu foarte mult, pentru ca maine e douazeci si opt si dimineata la ora zece va trebui sa ud cactusul.
at 8:59 pm
transpunerea realitatii tale, scrisa pe hartie este ceva superb….ai reusit sa ma sensibilizezi cu fiecare propozitie pe care o citeam…si asta doar pentru ca imi amintesc de mine acum 2 ani…depinzand de el, cand viata mi se oferea atat de larga si de intrepinzatoare, atat de libera si fara necesitatea niciunei explicatii…..
..ai grija pe viitor, nu-ti investi si mai mult anii in “fantoma aceasta”….trebuie sa traiesti, sa apuci sa faci ceva inainte sa fie prea tarziu