Dragostea nu mai exista

In Lecţii de Iubire / By Blow.ro / 24 March 2006 / 1 comment

Author:Geo Dinescu

Dragostea patrunde in mine ca o adiere calda. Da, merg pe strada linistita sau cu diferite treburi si brusc ma loveste un tanc; din acel moment nu mai vad, nu mai aud si nu mai mananc. Cei care ma cunosc stiu ca atunci cand slabesc cu cel putin doua kilograme o noua persoana si-a facut aparitia in viata mea.

Din fericire niciodata nu este vorba de vreo iluzie, nu, ceea ce simt este cat se poate de real. Iubesc cat nu o poate face o lume intreaga la un loc. Asta nu e chiar bine pentru ca atunci cand sunt parasita intreg universul se clatina. Muritorii de rand nu pot simti asta deoarece ei nu iubesc cu intreaga lor fiinta; relatiile lor amoroase se limiteaza ori la sex (cel mai des), ori la ideea de a se arata lumii. Chiar asa: cum sa mergi intr-un anume loc si sa nu fie cineva care sa-ti tina geanta sau mai grav: la cine sa tipi, cui sa faci observatii? Cum? Sosetele lui nu sunt asortate cu rochia ta cea noua? Inadmisibil. Trebuie gasit urgent alt maimutoi. Pardon… partener.

Este o parere sincera si nu am de ce sa-mi cer scuze. Stiu, e greu, demult am am avut si eu cateva relatii din acestea. Era absolut minunat.

… M-a iubit, m-a iubit enorm; intreaga mea lume (adica un orasel mic cu magazine, doua cofetarii, un cinematograf care in weekend era si discoteca si o Casa de Cultura) se naruise si nu mai exista decat el. Splendoarea splendorilor. Minunea minunilor. Nu-l prea suportam, dar facea tot ce-i spuneam; iubitul meu spala haine mai bine ca o fata, curatenie facea tot el dar cand eram eu plecata ca sa nu ma deranjeze zgomotul aspiratorului, ca sa nu mai vorbim ca sunt alergica la praf, detergenti, solutii de curatat mobila, geamurile si asa mai departe. Era o chestie pur medicala.

Cel mai important era ca ma iubea asa cum eram eu: pretentioasa. Impreuna puteam sacai oamenii normali cu tot felul de stupizenii si asta ne amuza teribil. Eram de neinvins. Prietenii nostri erau dobitoci, dar ii pastram pentru ca in doi ne-am fi plictisit. Am fost convinsa ca el este cel care ma va lua de sotie intr-o noapte de vara in care amandoi am ramas intr-un anume loc mai mult decat trebuia. A fost foarte romantic. Eram extrem de obositi si ne pregateam sa mergem spre casa dar, cum umblasem desculta nu-mi puteam pune sandalele in picioare. Si atunci am urlat: “Iubitule, hai draga cu un lighean si spala-ma pe picioare!”

Am vazut fetele prietenelor mele. Nu intelegeau proastele cum de pusesem eu mana pe aceasta comoara vie. Dar ce e mai important e ca in momentul in care apa incepuse sa se inegreasca am zis “da domnule, asta e barbatul langa care vreau sa imbatranesc”.

N-a fost sa fie.

Apoi am intalnit un altul care se scobea in nas. Asta m-a luat de sotie pentru ca stia ca eram unica lui sansa. Eu l-am acceptat pentru ca… nu stiu de ce. In momentul in care semnam actele de divort, el, cu o jumatate de deget in nas m-a intrebat ranjind daca sunt sigura. Nu credea ca va mai exista vreodata cineva in viata mea. Avea senzatia ca fara el nici nu pot merge, spunea ca sunt stearsa. Poate ca asa era. La partaj i-am lasat lui trusa de unghii ca sa nu-si agreseze bunatate de orificii.

Ce sa zic? Multi barbati au fost in viata mea, unici in felul lor si nu am iubit pe niciunul. Nu prea aveam ce, nu prea aveam cum. Chiar imi pun problema ca de la o anumita varsta acel domn la care visez ori e insurat, ori e prea tanar.

Imi amintesc acum de un altul care era frumos si destept dar imi furase locul. Era fara cusur. Viata lui erau magazinele, cumparaturile si restaurantele. A trebuit sa renunt la el. Imi invadase spatiul. Acum vorbim des la telefon si ne intelegem minunat. Asta dupa ce am hotarat, de comun acord, ca unul dintre noi trebuie sa paraseasca orasul. Am plecat eu.

Imi place sa plec. De doua ori pe an schimb aerul.

Ultima oara cand m-a prins usor dragostea nici nu m-a mai lasat. A crescut in mine ca un copil care nu vrea sa se nasca. Acum este ca o furtuna si n-o mai pot stapani. Viata mea depinde de acea dragoste care nu s-a concretizat nici macar printr-o privire; si asta doare, doare atat de mult incat nu stiu ce sa mai fac. Zilnic scriu in minte scrisori de dragoste dar, ce e mai trist e ca nici macar in imaginatie nu am curaj sa le expediez.

Nu vor ajunge niciodata acolo unde trebuie si e pacat, ca pe el chiar l-as fi iubit asa cum n-am mai facut-o niciodata. E drept ca dintr-un anumit punct de vedere sunt fericita pentru ca am convingerea ca sunt singurul om din lume care iubeste atat de intens incat nu mai vede nimic altceva (sau pe nimeni altcineva). E o nebunie la mine in dreptul pieptului. Inima mi se deplaseaza dupa iubitul meu care nu stie ca e iubitul meu si fiecare miscare brusca pe care o face imi da dureri cumplite. L-as ruga sa stea locului dar asta ar distruge legatura dintre noi. M-ar crede nebuna.

Stiu ca voi muri din dragoste. Macar voi avea satisfactia ca voi fi suficient de tanara si ca voi fi frumoasa atunci cand ma va acoperi pamantul. Iar dragostea mea mare va muri si ea odata cu mine fara sa fie vazuta de ochii iscoditori ai celor care ma vor insoti pe ultimul drum. Iar dragul meu drag nu va sti niciodata ca el a avut o mare legatura cu povestea aceasta. Dar va fi trist si nu va sti de ce.

Doar atunci o sa-i lipsesc. Si isi va afunda fata intr-o perna si va plange mult, aparent fara motiv. Nu stiu cum va putea trai in continuare avand in vedere faptul ca el a fost singura mea iubire adevarata, in care reprosul, privirile rautacioase si gelozia nu si-au avut locul. Ar trebui sa simta lucrurile astea, eu mereu am cunostinta de ele.

Regret ca voi lua toata dragostea cu mine, dar este a mea si nu o pot lasa pe maini nesigure.

Tags: exista fericire?, mai exista dragoste? fericire