Zbor
Dragostea este ca un edificiu, iar piatra care sta la temelia acestuia este iubirea, si fiecare zi care trece este inca o caramida pusa la temelia lui. Dar dintr-o singura greseala poate dintr-o vorba spusa in vant, edificiul cladit cu greu se poate darama si atunci iti va lua poate mult timp ca sa reconstruiesti ce ai daramat.
Cel mai rau lucru pe care ti-l poate face cineva este sa te faca sa crezi ca poti avea aripi, ca poti zbura. Si atunci incepi sa visezi, vise pe care ti le hraneste. Si-apoi, deodata, fara nici un motiv aparent iti frange aripile… si te izbesti de pamant… de realitate.
Ciudat e ca nu stii daca acum visezi, daca acum e doar un cosmar din care te vei trezi, sau daca atunci aveai un vis frumos. Cert este ca adevaratul zbor se afla undeva intre aceste doua visari. Si incepi sa speri ca, poate, inca mai ai aripi. Ca nu le-ai pierdut definitiv…
Si-ncepi sa ratacesti, sa-ti cauti aripile pierdute, neavand siguranta ca vrei sa le mai gasesti. Pentru ca atunci ti le-ar putea frange altcineva. Se spune ca drumul e mai frumos decat posibilul loc in care ai ajunge. Atunci sa fie oare mai frumoasa cautarea insasi decat zborul in sine? Tind sa cred ca nu.
Si, de fapt, ce inseamna, in ultima instanta acest zbor? Cred ca mai mult credinta decat speranta intr-un vis. Dar e posibil sa crezi intr-un vis? E posibil sa crezi in ceva ce nu exista? Inseamna atunci, oare, ca visul se ridica la rang de realitate? Si abia acum realizezi ca e totusi doar un vis. Acesta e momentul in care aripile dispar…
Uneori poti zbura si fara aripi. Zbor care nu dureaza decat o clipa, zbor ce nu te inalta, ci zbor care te doboara. E asemeni unei caderi de pe o cladire foarte inalta.
O speranta nu-i destul? Se pare ca nu. Sau poate ca nu mai exista nici o speranta… a pierit, poate, demult… Insa, in drum spre naruirea ei incerc sa ma agat de urmele abia trasate… hmm… o vad cum se transforma in nisip si mi se scurge prin simturi.
Insetata de certitudini, nu ma aleg decat cu aripi frante si cu un graunte de nisip… poate,cine stie,candva, acest graunte de nisip va rodi si vor inflori alte fire de nisip…
at 8:38 pm
profund ……ce mai ….cat se poate de adevarat ….hmmm.trist….nu ……super…te lasi asa profund in gandire si iti zic ; ai stricat ceva ce nu se mai poate repara …fie din temelie fie doar asa …tre sa ai curaj sa infrunti tot …nu ai ce sa reconstruiesti…oricum nu mai merge …nimic…nimic..oricum nu mai simti nimic…nu mai vrei nimic …de ce sa te chinui…poate par putin cam dura ..dar asta e realitatea ..te vei lovi la fel in cadere de acelasi zid,rece si umed totodata …. dragostea e buna atunci cand nu sti prea multe si iubesti cu aceeasi putere cum zice GIL DOBRICA intr-un cantec de-al lui ”…dragoste la prima vedere/cine-ar fi crezut /sa iubesti cu atata putere/ca la inceput /…”dragostea trebuie intradevar harnita cu iubire..dar si pasiune …cu daruire …cu incredere …cu tot ..totul din tine cu e-ul tau….fiinta ta…
at 1:14 pm
e tare dureros să ţi se intîmple asta, mie mi s-a întâmplat, a trecut deja un an dar tot îmi este fff greu
asta este viaţa merge înnainte
at 1:14 pm
e tare dureros să ţi se intîmple asta, mie mi s-a întâmplat, a trecut deja un an dar tot îmi este fff greu
asta este viaţa merge înnainte
at 11:37 pm
m-a impresionat ce ai scris.nu trebuie sa ne lasam doborati,e extraordinar sa iubesti…si dak iti este si impartasita aceasta dragoste e aproape perfect…