Visare

Author: Geo Dinescu

Dimineata este cel mai bun moment al zilei in care-ti poti permite sa visezi cu adevarat, deoarece luciditatea vine odata cu prima gura de cafea, cu primul zambet sau, de ce nu, cu chipul incruntat si rautacios al celui care a ramas – intamplator, la tine peste noapte. In cazul in care posibila dragoste a vietii tale te saruta de “buna dimineata”, trebuie neaparat sa mai tii ochii inchisi macar trei secunde pentru ca ai mari sanse sa nu gasesti pe nimeni langa tine.

Gandeste pozitiv! Ai putina rabdare…daca e sa fie, nu dispare, iar daca nu, macar acele cateva secunde vor fi cu adevarat glorioase. Cu siguranta, acesta este un punct de vedere care nu trebuie omis din start, pentru ca intrebarile pe care ti le vei pune atunci cand vei vedea ca a plecat ori ca nu a fost deloc langa tine vor fi intotdeauna aceleasi. Si nici nu va mai conta daca esti urata sau frumoasa, amanta sau sotie, blonda sau bruneta; important e… de fapt nimic nu mai pare important.

Evident, exact opusul tau este mereu preferabil si asta este singura scuza a nefericirii tale. Nu te gandesti niciodata ca asa cum esti este perfect si ca nimic nu trebuie schimbat. Vinovatia este prea mare. In apararea mea nu pot spune decat ca o viata intreaga am trait in numele frumosului si al dragostei. Am iubit ura doar pentru ca nu credeam in ea si trebuia sa dovedesc lumii intregi inexistenta ei. Acesta a fost unicul meu pariu cu Universul si acum nu stiu ce sa fac.

Am pierdut o data, dar poate mi se va mai oferi o sansa, cat de mica, sa-i pot demonstra ca s-a inselat. Universul, asa mare cum e el, nu stie nimic: este bleg ca un copil gras, frumos ca o virgina si prost ca o gaina beata. Cu toate acestea ne intelegem de minune: eu ma ascund, iar el trebuie sa ma gaseasca. Nu reuseste niciodata si se enerveaza atat de tare, incat plange cate doua sute de ani. Dar atunci cand vine randul lui sa se ascunda, il gasesc cat ai clipi.

Nu are pic de imaginatie; de fiecare data se duce in spatele meu. Mereu imi propun sa-i las o secunda de glorie dar ma gadila pe spate cu mustatile si atunci ma intorc si-l cert. Ultima oara chiar l-am muscat de nas. De atunci se preface a fi ascultator insa eu nu-l cred. Stiu ca pune ceva la cale si intr-o buna zi voi afla, din pacate…

Sentimentul de vinovatie va continua sa ramana intact pana in ultima clipa cand, cu siguranta, voi regreta aceasta bezna halucinanta in care am trait. Adevarul este ca totul e mult prea simplu si, logic vorbind, nici nu prea avem nevoie sa visam. De ce sa speram, de ce sa ne complicam vietile cand am putea sa ne lasam dusi de timp, ca doar el le rezolva pe toate, nu? De ce sa ne plangem parintii, prietenii, iubitii? Doar pentru ca la randul lor o vor face si ei? Poate ca nu o vor face. Sau poate ca nu o vor face cu noi.

De fiecare data cineva trebuie sa planga dupa cineva, iar cineva va plange de fiecare data dupa altcineva si altcineva nu va plange dupa nimeni pentru ca deja nu mai poate visa la cineva. Poate fi si asta un punct de vedere, dar nu este mai frumos sa te trezesti dimineata, sa zambesti luminii de afara iar apoi sa te imbraci frumos si sa iesi sa te plimbi pe strazi gandind la existentele posibilitati ale unei zile mai frumoase, daca nu chiar vieti?

Nu este placut atunci cand vezi oameni frumosi, cupluri ce se iubesc, femei cu copii mici in brate… sau orice altceva care nu pare sa fi cunoscut ura? De la aceste lucruri aparent marunte porneste visarea. Si eu pot fi frumoasa, iubita, ba as putea avea si un copil. Atunci de ce nu am? Pentru ca nu am visat suficient? Sau pentru ca am cunoscut ura?

Daca un gand bun elimina unul rau, ma intreb atunci cum de am acumulat atat de multe rele si cate oare or mai fi, pentru ca le simt acolo, parca nu se vor termina niciodata, sunt grele si sufocante. M-am saturat de ele, ma dor, ma chinuie si uneori imi poruncesc. Asa ca m-am hotarat: maine dimineata cand voi deschide ochii voi iubi; nu stiu pe cine, nu stiu cum, dar cert e ca inima-mi va exploda de fericire, iar viata mea se va schimba intr-un rai.

Sunt sigura ca de maine nu ma voi mai trezi singura, ca nu voi mai baga in seama fetele mohorate si privirile reci, nu vor mai exista decat minuni. De maine vulnerabilitatea va lua numele voluptatii iar promiscuitatea pe cel al iubirii. E drept ca si asta este un vis, dar ce ne-am face fara ele? Pentru a trai nu avem nevoie decat de apa, mancare si somn. Restul necesitatilor vin din visare.

Ca am visat sa ducem o viata mai buna, o viata cu carti, cinematografe, restaurante; o viata petrecuta in familie, nicidecum in singuratate. De ce lasam totul la voia intamplarii daca avem posibilitatea sa facem alegeri? Iar daca facem alegeri, de ce pastram ce e mai comod, mai nociv? Daca tot ridicam viata in slavi, de ce ne straduim s-o scurtam? Pentru ca ne este lene si sa traim, este intr-adevar un efort. Poate ca ar fi mai bine sa visez la o viata normala, sa-mi doresc sa mai plang uneori, sa mai sufar, sa fiu parasita, sau sa nu fiu parasita…In felul acesta si celelalte visuri pot deveni realitate.

Fericirea poate aparea numai dupa cel mai mare dezastru sentimental, oare cum am mai putea-o aprecia daca ar fi ceva banal? Iti iubesti cu adevarat perechea numai dupa ce te paraseste, pana atunci ai tampita siguranta ca este mereu langa tine, ca-ti apartine total. Nimeni nu apartine nimanui si totul este al tuturor. Iar faptul ca te-am lasat sa te joci cu mine a facut parte tot din jocul meu.

Poate ca tu nu ai prea insemnat nimic pentru mine. Eu nu te-am vrut cu adevarat, altfel te-as fi pastrat. Si de ce as fi facut-o? Nu ai nimic deosebit, esti la fel ca toti ceilalti. Asa ca m-am saturat sa-ti tot gasesc scuze si te invit sa dispari definitiv, dragul meu… mergi acolo unde-mi doresc eu sa te stiu (iarta-ma, nu-ti pot spune unde)… mda… cam asta visez in fiecare zi sa pot spune, dar n-o voi face niciodata.

Dar mai visez si sa pot spune “te iubesc” si sa mi se spuna, in fiecare zi daca se poate. Visez sa fiu iubita, respectata, sa ma trezesc dimineata alaturi de cineva iubit, sa ne fie lene sa pregatim cafeaua si astfel sa nu ne mai ridicam din pat pana la pranz.

Demult, totul era perfect, dragostea mi se parea ceva total stupid, o mare pierdere de vreme iar o relatie de amor era un bun prilej de despartire. Probabil intervenea aici teama de a fi parasita sau, si mai rau, de a deveni dependenta de un om ori sentiment. Dependenta este pentru prosti; o persoana puternica nu lasa nimic sa-i stea in cale.

Daca as avea posibilitatea sa ma mai nasc inca o data, cu siguranta viata mea ar fi cu totul alta. Mi-ar placea sa pot iubi mai mult, mai frumos si mai curat… dar nu as renunta sa visez, sa-mi doresc si, cred ca as spera mai mult. Acum nu stiu cat mai pot spera, uneori am senzatia ca e prea tarziu, mult prea tarziu…

Totusi, mai pot astepta marea fericire, sau pot face un efort sa ma bucur de ea asa cum e. Ca e frumoasa si daca deschizi bine ochii nu vei avea probleme sa nu o gasesti. Visul meu a fost sa stiu cand fericirea este langa mine si am invatat sa o vad. Acum pot striga lumii intregi ca sunt fericita.

 

Tags: , , , ,

 
 
 

discuss this post

  • just_me

    Acest articol surprinde inevitabil sentimente,ganduri,emotii care se regasesc si in sufletul meu…nu pot decat sa fiu inmarmurita de frumusetea,realitatea,nota de optimism si sensibilitatea articolului…:)

 
 

Add a comment

required

required

optional


 
 
 

Copyright © 2006-2019 Blow.ro All Rights Reserved.