24 de ore…

In Clipe de Viaţă / By Blow.ro / 7 March 2006 / 1 comment

Author: Geo Dinescu

Cel mai ciudat lucru care mi s-a intamplat in aceasta dimineata a fost ca am iubit pe cineva numai pentru faptul ca in visul meu murise. Totdeauna mi-a fost greata de aceasta persoana, nu suportam nici sa-l vad. Are un chip meschin: ochii-i sunt dusi in fruntea mult prea ingusta, nasul este ca de porc, gura nu are nici o forma, iar dintii incalecati si galbeni m-au dus mereu cu gandul la un miros urat; de asemenea, pielea ii este rozalie, patata si pe alocuri cu portiuni albe prin care se disting clar vinisoare subtiri dar umflate.

Mi-a fost mila, nu inteleg de ce, ca acum regret ca a fost doar vis. Mi-ar fi placut sa moara si in viata reala, ar fi insemnat mult pentru mine. Acum nu mai am decat dispret pentru el. Mort ar fi fost mai bun si l-as fi respectat pentru alegerea facuta. Mai bine nu visam asta; acum mi-e scarba de mine insami ca am putut gandi cu drag la acest dobitoc neinsemnat care nu face nimic bun… dar nici nimic rau, asa e de prost. Insa cel mai trist este ca nu-si da seama de golul din capul lui; se crede destept si haios. E drept, glumeste intruna si de fiecare data rade singur; si cand rade, scuipa in toate directiile.

Cum sa nu ma dispretuiesc cand asemenea aratare imi starneste sentimente frumoase? Sper sa uit acest incident cat mai iute cu putinta, ca doar mai am si alte ciudatenii. Care incet-incet ma vor duce la dementa.

Chiar nu inteleg de ce am numai eu parte de asa ceva. Intreaga mea viata este plina numai de lucruri pe care nu mi le pot explica, sau mai bine zis, imi sta mintea-n loc cand ma gandesc la ele. Mai bine sa nu mai am sentimente deloc. Astfel ma voi putea distra pe seama tuturor fara sa-mi pese si nici nu-i voi mai visa noaptea decat asa cum vreau eu.

Am iesit sa ma plimb printr-un parc. Soarele imi facuse pofta sa ma ascund sub copaci pentru ca frunzele lor sa-mi mangaie parul si sa ma ascunda de privirile trecatorilor urati. Asa sunt eu… mai ciudata. Ma feresc de semenii mei cu figuri respingatoare. Nu-mi plac decat oamenii frumosi; ei imi inspira dragoste si-mi place sa vad ca ea exista si ca nu toata lumea gandeste ca mine.

Cel putin astazi sunt insuportabila. Ma urasc. Putin mai devreme am spus unor copii ca Mos Craciun nu exista si ca darurile pe care ei le gasesc sub brad sunt cumparate de la reduceri de catre parintii lor zgarciti. As fi tacut din gura daca nu radeau de parul meu. Ce are parul meu? Mie mi se pare foarte frumos. Iar plozii astia sa-mi multumeasca, le-am spus si de misteriosul iepuras de Pasti, si de apropierea sfarsitului lumii, ba chiar despre felul rusinos, dar normal, in care ei au venit pe lume.

Bine le-am facut, acum au tema de gandire pana la varsta adolescentei cand cu siguranta vor apela la sfaturile unui psiholog. Pana si copiii ii vor face tot sub indrumarea bunului medic (deja face parte din familie) care ii lasa sa se lafaie timp de o ora pe o canapea scumpa dar comoda. Este o mare binecuvantare ca putem aranja viata unui om asa cum vrem noi.

Daca ar fi tacut din gura ar fi avut cateva sanse sa devina niste oameni cat de cat normali. Pesemne ca amicul meu din vis traise vreo trauma in copilarie de este atat de dezechilibrat. Sau poate asa e el. Din cauza lui ma voi gandi serios daca vreau cu adevarat sa fac vreodata copii. Imi sunt tare dragi, dar cand ma gandesc ca au mari sanse sa ajunga niste monstrii, stau si reflectez la dorinta de a creste unul.

Sunt total nemultumita si de acest lucru; demult, o plimbare prin parc imi oferea multe satisfactii. Evident, vizuale. Se pare ca nici plimbarea nu-mi prieste.

Mi s-a facut foame. O portie mare de cartofi prajiti cu o pulpa de pui m-ar face fericita. Intru in localul meu preferat. Aici nimic rau nu se poate intampla; e bine, ma pot relaxa. Muzica e placuta, nu mai este nimeni in sala. Pot zambi fara sa-mi fie teama ca cineva ma va lua drept nebuna. Este minunat: o jumatate de ora nu ma va deranja nimeni si astfel, cand voi iesi de aici primele nebunii ale diminetii nu vor mai exista.

Voi avea puterea sa uit tot si sa-mi reiau viata normala. Stiu ca-i stupid, dar nu pot trece peste sentimentele ce le-am avut vizavi de aratarea aia de mascul penibil. Fac ce fac si gandurile ma duc tot la nefericitul asta. Cu ce am gresit? Singura mea consolare este ca asemenea ganduri nu dainuie niciodata mai mult de 24 de ore. Zambesc. Nu mai e mult si voi dormi.

Evident, alt vis si cine stie ce persoane ma vor obseda maine… nu mai conteaza. Ospatarul asta dragut care are bunul obicei sa ma intrebe doar strictul necesar mi-a adus mancarea. Nici nu am apucat sa inghit prima imbucatura ca parca-i aud vocea:
– “Iar mananci? Nu vezi ce fund mare ai?”

Imi vine sa urlu. Ce vrea de la mine? Stiu ca totul este doar in mintea mea, dar asta ar fi zis daca ne-am fi intalnit cu adevarat.
-“Da, am curul mare, dar imi platesc singura consumatia.”
Atat am putut sa-i spun. M-a luat prin surprindere… ce era sa fac?
-“Esti grasa…”, ii aud iar vocea.
-“Esti prost…Pleaca de aici. Du-te undeva departe si mori; fa si tu un bine, mie si tuturor celor care pot sta in doua picioare…
-“Ai picioare strambe.”

Nu mai pot. E total cretin. Jur ca nu m-ar deranja sa aud maine ca a murit in chinuri groaznice; sau macar linistit, in somn. E culmea: acum chiar ma gandesc daca sa mai mananc. Am fundul cam mare totusi. Fir-ar sa fie, mananc. Javra asta a plecat si nu trebuie decat sa astept sa ma linistesc, o sa beau un pahar de vin. Sau mai bine nu. O sa se intoarca daca este vorba de alcool. M-am hotarat: platesc si plec.

Voi ajunge acasa si voi face o baie lunga de trei ore. Adica de o suta optzeci de minute. In timpul acesta voi fuma douazeci si sase de tigari. Voi arata tragic: aburi multi, eu obosita de ganduri si cu privirea in gol, mucurile de tigara care cad din scrumiera, telefonul va suna in continuu, vecinul de deasupra iar isi va bate nevasta, din nou eu obosita si cu privirea in gol…

Nu, nu mai pot continua. E prea mult pentru mine. Gata!

Tags: insuportabila, mila, ore, parc, plimb