Tristeţe nemărginită
Author: Andreea Marina
Sunt cuprinsă de o tristeţe nemărginită şi nu ştiu cum am ajuns aici! Simt că mă cufund în fiecare zi şi cu greu mă mai regăsesc. Îmi e greu să mai zâmbesc, să îţi spun că te iubesc…
M-am pierdut pe drum pe undeva… vorbele tale şi-au lăsat amprenta asupra sufletului meu fragil. Ştiu că e greu să crezi că m-ai putut răni cu simple cuvinte aruncate fără voie într-o discuţie banală, ştiu că e greu să înţelegi cât de uşor mă poţi dărâma, cât de uşor mă poţi ridica cu simple cuvinte…
Au tot trecut zilele, iar dezamăgirea mea a tot crescut… Nici sinceritatea ta târzie nu mai are importanţă! Aş vrea să mă pot ridica să îţi zâmbesc din suflet, aş vrea să simţi că totuşi acolo undeva în adâncul sufletului meu doar tu eşti! Chiar dacă vorbele spun altceva, chiar dacă încerc să mă ascund, inima mea tot ţie îţi aparţine. Nu pot să cred că după atâtea încercări totuşi tot la tine a rămas…
M-am tot luptat pentru a mă elibera. Nu mai vreau suferinţă, nu mai vreau să simt nimic, nici iubire, nici dezamagire… Mi-aş dori să dispar din viaţa ta, dar ştiu că asta ar însemna sfârşitul vieţii mele! E greu să recunosc, dar nu e uăor să mă îndepărtez de tine, ceva mă tot opreşte şi mă întoarce. Ştiu că numai suferinţă îmi poţi da şi totuşi aici sunt!
Încerc să mă impac cu gândul că nu sunt suficient de puternică pentru a lupta cu dragoastea mea pentru tine şi că nu voi putea încheia relaţia cu tine. Simt că te iubesc, simt ca tu eşti cel pentru mine şi totuşi fericită nu sunt…
Încep să simt cum sufletul cedează, cum un sentiment de singurătate, de pustietate mă învaluie şi cum tot el mă îndepărteaza de tine… Vorbele fără sens și promisiunile deșarte și-au spus cuvântul! Nu pot să mai simt nimic, nu pot să mai cred nimic, nu mai vreau nimic…
Nici măcar nu simt cum trec zilele, cum anotimpurile se tot schimbă… speranţe, iluzii, dorinţe toate s-au spulberat… încet dar sigur… Aş vrea să mă pot ridica din nou, să pot schimba realitatea crudă ce mă înconjoară…
