Confesiuni

In Clipe de Viaţă / By Blow.ro / 21 December 2007 / 4 comments

Author: Tara Duveanu

Un pic din Tara Duveanu… un personaj modern.

Am o panglica rosie… imi aminteste de ziua absolvirii. Am un ingeras de portelan… imi aminteste de luna martie si de fostii mei colegi de clasa. Am multe ecusoane… imi amintesc de dezbateri, conferinte si proiecte.

Am cochilia neagra a unui melc si un parfum Christian Dior… amintirea unei saptamani in Delta Dunarii. Am o cicatrice pe bratul stang… semnul unei perioade intunecate. Am un breloc in forma de albina… si ma gandesc la zilele petrecute la biroul de pe Calea Victoriei. Am un marker roz… care-mi aminteste de examene. Am 9 foi vechi, scrise cu 14 – comic… au fost prima mea nuvela.

Am un decupaj din Academia Catavencu… nasterea Tarei Duveanu. Am diplome si poze, piese si postere, carti de vizita si ursuleti de plus… Am vise ce-au murit si prieteni dragi. Am fosti iubiti, cititori si autori preferati. Am o viata intreaga – pe net, in cutii cu amintiri… si in propriile mele vene.

Cand vine noaptea, e destul de greu sa mai adormi, prea multe lucruri lasate pe maine, pe luna viitoare, pentru la anul, nu te lasa sa-ti inchizi ochii. Cu greu reusesti sa ramai in pat, desi simti nevoia sa mai termini ceva, sa treci ceva pe lista, sa dai un „print” pentru un document, dar stii ca nu e normal ca in mijlocul noptii sa fi tot cu degetele sudate de tastatura, sau ca tu sa fi singurul care nu doarme, asa ca ramai in asternut si speri sa adormi.

Nici nu-ti mai amintesti o noapte in care sa fi adormit devreme, sa te trezesti la o ora decenta, fara cosmaruri, fara ganduri negre si umbre ciudate. Dar… „ai crescut”… asta e viata de acum incolo. Mergi la facultate, la birou, te afunzi in acte si cursuri, ori iti rupi spatele carand problemele altora.

Si asta pentru ca vrei mai mult, iti repeti ca totul depinde de tine, ca iti poti schimba viata radical cu un dram de ambitie si perseverenta, muncind pentru binele tau si al altora. Candva trebuie sa-ti iasa asa cum trebuie… pur si simplu trebuie. Din zecile de prieteni, ai mai ramas doar cu vreo 3 sau 4, si ei mult prea ocupati si prea orbi sa observe cum ratacesti drumul spre ceea ce iti doreai la un moment dat.

Cum sa te protejeze, cand ei sunt mai neajutorati decat tine? Realitatea ta e ciudata, ramai surprins de propriile ganduri si fapte, de cinismul ce nu credeai sa te contamineze vreodata si de timpul ce-ti pare intotdeauna insuficient. Traim cu impresia ca nimic nu s-ar putea schimba radical… si ma gandesc cu groaza la vremea in care nu o sa mai avem nici macar tineretea noastra…

Nu stiu exact ce inseamna pentru alte persoane sa-si piarda aripile… pentru mine e momentul in care te simti de parca ti-ai fi zdrobit trupul de asfalt dupa ce cineva te-a imbrancit de pe un zgarie-nori. E clipa in care toate visele ti se transforma in cenusa, toti oamenii la care tii par sa se transforme in stane de piatra, fara sa te asculte, fara sa ai cui sa-i spui ce te doare si de ce ai nevoie…

E durerea aceea surda care-ti sfasie inima si-ti blocheaza mintea si-ti transforma sangele in zgura. Am avut destule momente greu de suportat, asa cum se intampla pentru cei care cred altceva decat majoritatea celor din jur, asemeni celor care si-au pus sufletul in mainile unei persoane mai putin sensibile la dramele altora decat la binele propriu.

Cand am fost ultima data atat de trista? Acum un an… cand desi toate celulele din corp imi spuneau sa ma opresc din nebunia mea, m-am lasat in bratele tipului pe care il iubeam de un an si ceva iar el m-a tradat in cel mai cumplit mod cu putinta. Fara detalii… dar ideea de baza e ca ceea ce nu te omoara te face mai puternic, dupa cum spunea misoginul de Nietzsche.

Am avut „prieteni” care m-au parasit cand aveam nevoie de ei, oameni in jur pe care eu trebuia sa-i ajut, copii ce mureau, proiecte pe care trebuia sa le duc la bun sfarsit. Si-am mai invatat o chestie atunci, pe care o scria Octavian Paler, timpul nu sta in loc pentru durerea ta.

Azi, am mai mult decat am sperat vreodata, chiar daca doare cand mai sunt judecata gresit, am prieteni noi, iar pe el l-am iertat… si incerc sa ma mint ca inima mea nu mai bate altfel in preajma lui.

Ce cauti? Ai gresit pagina, ziua, anul, orice… Nu e aici… ceea ce cauti e in cu totul alta parte. De ce nu-i spui ce simti? E chiar atat de greu sa recunosti asta? Crezi ca o sa-ti rada in fata? Hello, deschide ochii… o sa vrea sa fiti impreuna, sa va impartasiti visele, dorintele acelea ascunse, si, da, chiar si punga de chipsuri.

Ai numarul de telefon. Suna! Nu, nu mai tarziu… Acum! Timpul nu sta in loc pentru tine. Nu ai curaj sa rostesti cuvintele acelea, bine… macar trimite-i un mesaj… Nu un SMS, merita macar un e-mail… si sa nu faci greseli gramaticale… sau da, sa vada ca spontaneitatea a dat buzna in mintea ta… Nu, nu-ti cauta atata cuvintele… Scrie ce gandesti… Nu suna bine?

O sa te ierte, daca nu e o persoana si idioata si insensibila o sa te ierte. Uite, incep eu: Mi-e dor de tine! Nu pot sa mi te scot din minte, visez ca te sarut si imi spui ca nu o sa ma mai parasesti cand am probleme… si totul e bine, si vreau sa fie asa.

Te-am vazut in zilele tale bune, si in cele mai proaste… Vreau sa fiu eu cea care iti spune zambind ca “totul va fi bine”… Vreau sa te protejez si sa te fac sa intelegi cat esti de minunat… Nu te-am uitat nici macar o clipa!

Tags: Academia Catavencu, cinism, cititori, durere surda, momente greu de suportat, realitate, schimbare, stana de piatra