Dragoste, poveste veche
Author: I. N. Dragos
In „Cartea cantecelor“, Heinrich Heine are o mica poezie intitulata „Intermezzo liric“, care incepe astfel: „Povestea este veche, totusi/De-a pururea ramane noua/Si-aceluia cui i se-ntampla/Ii rupe inima in doua!“.
Aceasta mica poezie a facut o cariera mare, mai cu seama primele doua versuri care s-au raspandit prin cantece si citate, „povestea veche“ fiind de fapt vesnic tanara poveste a dragostei.
Da, vesnic tanara, deoarece pentru fiecare dintre noi este o poveste proprie, cu momente indescriptibile de inflacare, pasiune si temeri, cu nazuinte, sperante si suferinte pe care de multe ori nici macar pentru noi insine nu le putem descoperi sau intelege mecanismele.
Poate fi, pe de o parte, faptul ca suntem cu totii atat de speriati de singuratate, dorindu-ne cu ardoare sa fim sprijiniti si incurajati de un suflet pereche pe drumul plin de obstacole al vietii. Pe de alta parte, avem cu totii nevoie, intr-un fel sau altul, sa primim asigurari din afara noastra asupra propriei noastre valori.
Sentimentul de dragoste n-are insa o evolutie lina, departe de asta, el osciland aproape permanent intre momente care tin de extaz si altele care te arunca in chinurile iadului, rareori fiind un balsam al sufletului, dar ce desfatare cand se intmpla acest miracol!
Cine poate depune o marturie mai graitoare daca nu marele Shakespeare, profundul cunoscator al sufletului omenesc, in urmatoarele versuri dintr-un sonet: „In inimi este numai o simtire;/in viata sunt necazuri invrajbite;/iubirea mare e mereu iubire,/dar are adesea ore otravite“.
Da, e o poveste veche de cand lumea si totusi vesnic noua, imbracand mereu alte si alte vesminte, dar iscand aceeasi indescriptibila pasiune nestinsa, datatoare de sperante, o alchimie etern neexplicata, cu toata pretentia unor oameni de stiinta care sustin contrariul.
Ce poate fi mai potrivit, aici, decat un fragment dintr-un sonet al lui Francesco Petrarca: „Prin tine-s viu, caci dupa cum tresare/sub pinteni calul, tot asa prin tine/am tresarit si m-am intors din moarte./Privirea ta deopotriva-mparte/amaraciuni ori bucurii si-mi place/batut de vanturi valul sa ma joace,/caci tot ce-mi dai mi-alina intristarea“.
Cine poate spune insa cat de multi sunt cei care n-au asemenea framantari, care se multumesc cu viata terna cotidiana. Aici si-ar putea gasi locul versetul 3, cap. V, al „Predicii de pe munte“ din Evanghelia lui Matei: „Fericiti cei saraci cu duhul…“, desi exegetii sustin ca din asta nu trebuie inteles „omul prost, natang…“.
