O zi minunata
Author:Geo Dinescu
Ziua de azi a inceput normal, la fel ca toate celelalte zile ale mele. Pur si simplu am deschis ochii, am zarit camera dezordonata, apoi am reinchis ochii si mi-am zis:”la naiba!”… astfel am mai lenevit vreo treizeci de minute facandu-mi planuri mari. In acest timp am incercat sa-mi aduc aminte ce porcarie de vis am mai avut…da, aveam o casa uriasa care nu avea intrari separate.
Curtea nu era foarte mare dar suficienta pentru doua persoane. Era impartita de un mic trotuar, iar de o parte si de cealalta se puteau zari plantate cele mai colorate si mai parfumate flori. In partea stanga aveam un nuc batran de care era atarnat un leagan demodat, adica o funie groasa cu o scandura veche din care fusesera extrase candva cateva cuie. Nu s-a intamplat nimic deosebit in prima parte a visului, doar imi faceam planuri de sarit pe fereastra pentru noptile in care aveam sa ma intorc acasa dimineata, din cine stie ce carciuma.
Apoi totul a devenit frumos, nu-mi mai faceam probleme din aceasta cauza pentru ca nu locuiam cu mama. In acea casa mai locuia iubitul meu (care este cel mai frumos barbat din cati am vazut eu vreodata; mint, este al doilea, dar lui nu-i pot spune asta). Treaba asta s-a transformat in unul din cele mai bune vise ale mele. Totul era atat de real, pana si el; dragostea lui pentru mine era reala, eu eram reala… incredibil. Dar chiar atunci cand nimic rau nu se putea intampla, a aparut mama.
Locuia cu noi. Astfel au inceput din nou planurile cu saritul pe fereastra. Singura cale de a evada din acea casa era sa ma trezesc. Asta am si facut. Dupa leneveala standard de treizeci de minute m-am ridicat cu greu din pat si mi-am facut o cafea mare. Am baut-o incet, incercand sa-mi amintesc daca iubitul meu ma parasise pentru o femeie mai tanara si mult mai frumoasa. In timp ce ma trezea gustul cafelei am realizat ca el nu este in casa. Nu am plans. Nu-mi pare deloc rau ca am ramas singura, regret doar ca nu sunt cu el acum. Oricum, sunt prea orgolioasa pentru a recunoaste ceva.
Cat de diferita este acum viata; am senzatia ca orice as face este doar pentru a-i demonstra lui ceva. Ce? Nici eu nu stiu. E rau ca nu-i mai vad hainele aruncate prin toata casa si nici pachetul de tigari lasat pe undeva la voia intamplarii. Doar parfumul inca-i mai dainuie in perna. Atunci cand ma trezesc in toiul noptii dand cu mana peste locul gol din pat este cel mai rau. Dar de fiecare data stiu ca vine din nou dimineata care-mi aduce mereu ceva bun, ceva nou, un nou motiv pentru a trai.
De exemplu ieri, cand soarele nu-si aratase inca razele, am iesit in curtea casei mele pentru a alerga desculta prin roua care nu parasise inca iarba. Pare stupid, dar stropii reci mi-au inviorat fiecare celula din trup; o zi minunata urma sa petrec, fara multe evenimente, sincer nici nu prea am nevoie de schimbari bruste. Daca voi incerca ceva absolut radical nu voi mai sti niciodata cine sunt eu cu adevarat, asa ca-mi las viata sa curga asemenea unei muzici. Ador muzica, in special pianul. Una din marile mele placeri este sa ascult vechile discuri de vinil. Nimeni nu mai asculta asa ceva, din pricina fosnetului strecurat printre notele muzicale, dar mie imi place. Cand stau linistita si ma bucur de muzica stiu ca in scurt timp cineva imi va calca pragul; tocmai de aceea voi asculta acum un anume cantec, poate ca acesta va indruma pasii iubitului meu spre casa noastra.
Ce zi minunata… de vreo doua ore ploua fara intrerupere. Aerul curat si mirosul fierbinte al pamantului mi-au intrat pana in oase. Fiecare particula din corp imi vibreaza de placere. Mi-am luat umbrela si am iesit pe strazi, fara sa trebuiasca sa ajung intr-un loc anume. Peste tot zaresc numai oameni care fug din bataia ploii; probabil ca ceva mai bun ii asteapta acasa, ori, sunt atat de nefericiti ca nici nu-si pot da seama cata liniste le poate aduce chiar si o furtuna. Furtuna este asemenea dragostei: porneste atunci cand nu te astepti, dureaza o vreme, iar la sfarsit nu mai ramane decat mirosul. La fel ca si cel din perna mea.
Zambesc, nu stiu de ce. Strada a ajuns pustie. Zgomotul frunzelor imi insoteste gandurile; nu pot avea nici un secret fata de acesti copaci. Vor discuta intre ei tot ce au auzit de la mine pana cand furtuna va inceta, apoi va mai adia vantul, dar nu vor mai avea forta necesara sa-mi duca gandurile pana in celalalt capat al lumii.
Am obosit si-mi este frig. Apa mi-a patruns pana in oase si nu mai simt decat rece. Furtuna a incetat de vreo zece minute, doar cativa stropi mai incearca din cand in cand sa-mi demonstreze ceva, sau sa ma sperie. S-a facut tarziu. Ma voi indrepta spre acasa si voi astepta.
Pe drumul de intoarcere mi-a fost rusine de copacii care nu mai puteau discuta intre ei, dar cand treceam prin dreptul lor, fiecare ma intreba ce mai fac, sau unde ma duc. Au prins curaj. Stiu prea bine ca le este frica de furtuna; in majoritatea cazurilor, in nici cinci minute de ploaie apriga, multi dintre ei raman fara crengi. O asemenea creanga mi-a soptit ca are ceva pentru mine. M-am aplecat asupra ei si am intrebat-o mai multe lucruri. Era prea epuizata ca sa-mi mai poata raspunde. Dupa cateva minute de agonie mi-a lasat doua lacrimi in palma, si-a scuturat putin frunzele si a murit. Am ajuns acasa. Luminile sunt aprinse in toate camerele. Asta nu inseamna decat un singur lucru: ca imi voi arunca umbrela si voi sari in bratele iubitului meu.
