Poveste despre tine

In Clipe de Viaţă / By Blow.ro / 7 March 2006 / 1 comment

Author: Geo Dinescu

In dimineata in care au inflorit toti liliecii, in Parcul Central al orasului o singura banca a atras atentia unui batran trecator.

Era situata intr-o curbura a aleii si de acolo putea zari nestingherit fiecare miscare, fiecare gest al vreunui petrecaret care incerca sa scurteze drumul spre casa, fiecare copil care spre disperarea parintilor alerga la orice papadie batrana zarita si, umflandu-si obrajii sufla cu putere minunandu-se de fiecare data de petalele uscate ce zburau in nestire, nimicite de curentul de aer…

Vizita des acest parc inainte sa-i moara cainele, batranul caine pe care-l gasise intr-o dimineata a lui noiembrie in urma cu cincisprezece ani sub un pod parasit de locuitorii vesnic grabiti ai orasului. Aproape nimeni nu mai trecea pe acolo…

Mereu s-a intrebat batranul cum a ajuns Papillon acolo. De ce Papillon? Pentru ca era complet alb iar in jurul gatului, din blanita neagra se deslusea clar o forma de zgarda si imediat sub barbie un fluture. Si atunci barbatul a inceput sa rada (lucru care i se intampla foarte rar)si l-a strigat:
” – Hei, Papillon, cum ai ajuns tu aici?”

In acel moment cainele a inceput sa planga implorand parca adoptia, nestiind ca devenise inevitabila din primul schimb de priviri. Cincisprezece ani au trecut din viata batranului ca fulgerul pana intr-o dimineata tot a lui noiembrie cand s-a trezit in miez de noapte cu un sentiment straniu… Nici n-a observat ca Papillon nu doarme la locul lui.

Batranul n-a inchis un ochi toata noaptea, mistut de ganduri pe care nu le putea stapani ori concretiza. Cand primele raze ale diminetii au patruns in camera, ochii batranului au fost inundati de lacrimi. Papillon murise. Stia asta sigur… nici macar nu a incercat sa-l strige; a iesit din casa si cu pasi marunti s-a indreptat spre Podul Parasit.

Papillon zacea mort alaturi de tricoul rosu in care stapanul sau obisnuia sa stea in gradina. Si atunci batranul a plans, a plans mult pana cand lacrimile i-au secat si…[…]… o asistenta tanara machiata strident dar cu un glas placut l-a anuntat ca de trei zile nu l-a putut trezi nimeni. Acte nu avea la el si nimeni nu i-a anuntat disparitia… atunci batranul a zambit… nu din pricina temperaturii scazute, nici a tensiunii ridicate de care suferea de ani de zile ajunsese in spital, ci din dragoste.

Nimeni nu a stiut sa-i spuna ce s-a intamplat cu trupul neinsufletit al credinciosului Papillon dar cand s-a reintors sub pod l-a vazut pe micutul caine zgribulit de frig dand din codita alba… si atunci a stiut ca au trecut cincisprezece ani… si a zambit…

S-a intors acasa si n-a mai plans niciodata. A avut posibilitatea s-o faca o viata intreaga. Acum era tarziu pentru a mai putea schimba ceva si continua sa traiasca intr-o fericire imaginara… Regreta faptul ca a fost superficial in actiunile sale si in gandire… s-ar fi agatat de trecatori sa-i atentioneze dar nu l-ar fi crezut nimeni, ba chiar ar fi devenit bataia de joc a orasului.

Prietenii lui nu mai erau in viata de cativa ani; ii ura pentru ca l-au parasit. Dar il iubeau copiii pentru ca in fiecare duminica ii primea in curte si-i servea cu prajituri glazurate. N-a avut niciodata copii cu toate ca si-a dorit la un moment dat. Apoi a stiut sigur ca nu asta inseamna fericirea si a renuntat. Acum nu stie ce sa spuna despre acest lucru, poate doar… “asa a fost sa fie”… iar apoi sa zambeasca…

S-a tot gandit la aceste lucruri si nici n-a bagat de seama ca parcul a fost inundat de oameni si ca nu mai exista nici macar o singura banca libera.

Era duminica dimineata si cu toate ca era sfarsitul lui mai, razele soarelui nu erau foarte puternice, pareau doar niste maini prietenoase care-i mangaiau obrajii cazuti si trupul obosit. Cu un gest firesc si-a descoperit capul si a iesit la iveala un par alb proaspat tuns. Oare cand a albit? Cum de nu a observat niciodata?

Pesemne ca atunci cand se priveste in oglinda nu-si vede chipul imbatranit… si in aceasta dimineata cu atat mai putin. S-a trezit fericit ca dupa un somn de o suta de ani; parca vede totul pentru prima data, de multa vreme n-a mai observat ca rosu nu este verde nici ca totul s-a schimbat de cand el a deschis ultima oara ochii.

Acum a auzit pentru prima oara dupa mai bine de treizeci de ani ca pasarile canta foarte frumos. A inchis ochii pentru a se putea concentra la ciripituri. Oare cate pasari sunt acum in parc? 300, 400? Poate mai multe, da, cu siguranta sunt mai multe…

Deodata, gandul ca ar dori sa fie cineva langa el ca sa-i poata vorbi l-a smuls din aceasta piroteala placuta. A deschis ochii si langa el statea un inger. Era pentru prima data cand vedea unul pentru ca nu mai avusese niciodata ochii mai deschisi ca in aceasta dimineata.

Si ar fi voit sa-i spuna ceva, sa-l intrebe, dar a intors privirea spre un gardian public foarte inalt care radea zgomotos la orice-i spunea o tanara domnisoara. Ingerul a asteptat cateva minute apoi a zburat. Cand batranul si-a intors privirea a gasit doar un gol si a regretat…oare a fost adevarat? Daca a fost real, se va intoarce.

Asa a gandit batranul si si-a dat seama ca nu a avut vreme sa faca multe lucruri. N-a invatat sa mearga pe bicicleta. Nu ca ar fi important, dar poate i-ar fi placut. N-a incercat niciodata sa numere cate bomboane de ciocolata ii incap in gura pentru ca nu a fost curios si nu a facut balonase de saliva pentru ca era scarbos.

Gandindu-se la aceste lucruri se simte sfarsit si ar dormi dar cum s-o faca tocmai acum cand trebuie sa-si aduca aminte cat mai multe lucruri si sa vada tot ceea ce n-a vazut atata timp? Uite: trei vrabii se spala in praf, un copil a cazut si si-a julit genunchiul (ce tare tipa!), de creanga copacului de langa femeia grasa imbracata-n rosu se poate agata un leagan, fata care-l tine de mana pe baiatul blond are o problema la pantoful stang, copiii galagiosi care fumeaza cu siguranta au chiulit de la scoala, femeia asta este nefericita, barbatul cu ochelari mai bine si-ar rade mustata, bine ca a inceput sa adie vantul pentru ca era prea cald.

Ce bine se simte acum batranul. Dar unde este ingerul? Acum n-o sa-l mai rateze. Ar avea atatea sa-i spuna… ba chiar o sa-l intrebe daca exista Dumnezeu si ce o sa se intample dupa ce moare. Ce ar putea sa-l mai intrebe? Orice! Da… o sa discute cu el normal ba chiar or sa se mai intalneasca si alta data. Si o sa-l duca la Podul Parasit ca sa-i arate locul unde l-a gasit pe Papillon. In alta zi o sa-i arate fotografii si cand se vor imprieteni o sa-i spuna ca in urma cu multi ani a mai cunoscut un inger dar n-a stiut sa-i vada aripile.

Si batranul a inceput sa se gandeasca din ce in ce mai intens la inger si n-a observat ca acesta statuse langa el vreo zece minute asteptand sa fie observat si a zburat. Falfaitul aripilor i-a dat batranului o senzatie foarte stranie, dar linistitoare.

Si atunci buzele i s-au intredeschis si au murmurat ceva. Stia ca ingerul statuse langa el. Da, era sigur de acest lucru. Si a zambit… Si in acel moment, din copacul de langa banca lui au inceput sa cada petale albe, la inceput una, apoi doua, trei, patru si apoi o adevarata ploaie.

„Ce fericire nebuneasca… s-a facut racoare… e atat de placut… si incepe sa se intunece…mai stau putin si apoi plec…”, asa gandi batranul si in acelasi timp, gandul lui zbura atat de departe incat, ca intr-un vartej, trupul si sufletul i s-au contopit cu natura. Si deodata totul a amutit, multimea a devenit o masa de agitatie muta, doar glasul unui copil s-a facut auzit strident ca un clopotel:
”- Mama, uite, acolo doarme un inger!”

Atunci toata lumea si-a indreptat atentia asupra batranului care nu stia ca pana si el este inger si deodata totul a prins glas. Se mai auzeau din cand in cand voci razlete…
”- Dar cine e?” / ”De ce a murit?”… si atunci copilul le-a spus ca este ”domnul care zambeste” si ca a murit din dragoste.
”- Dar de unde stii?”
”- Mi-a spus ingerul care il tine acum de mana, este tare frumos…”

Tags: actiunile, banca, cainele, liliecii, papillon